Nicolae Iorga
(1871-1940)
Istoric, profesor și rector al Universității din București, academician, scriitor și om politic
n. 5/17 iunie 1871, Botoșani
d. 27 noiembrie 1940, Strejnicu, județul Prahova
Nicolae Iorga a marcat profund istoriografia și cultura română prin cercetarea izvoarelor, formarea unei școli universitare și întemeierea unor instituții dedicate studiului trecutului. Aproape o jumătate de secol, activitatea sa s-a legat de București: aici a predat, a condus Universitatea din București, a publicat și a organizat cercetarea istorică. Interesul său pentru Peninsula Balcanică și ascendența aromână a familiei paterne completează biografia unui savant preocupat de legăturile dintre comunitățile românești și istoria sud-estului european.
Viața și activitatea
Familia, originea și studiile
S-a născut în familia avocatului Nicu Iorga și a Zulniei (Zulnia) Arghiropol. Învățământul primar și o parte a liceului le-a urmat la Botoșani, continuând la Liceul Național din Iași. În 1889, a obținut licența în Litere la Universitatea din Iași. A studiat apoi la Paris, la École Pratique des Hautes Études, și la Leipzig, unde a susținut doctoratul în 1893, sub îndrumarea istoricului Karl Lamprecht. Cercetările în arhive europene i-au orientat definitiv metoda către documentul istoric.
Originea aromână este legată, în primul rând, de tradiția genealogică a ramurii paterne. În autobiografia O viață de om, așa cum a fost, Iorga afirmă că un înaintaș al familiei, cunoscut drept „Galeongiul“, ar fi venit la Botoșani pe la 1760, din zona Pindului și a Adriaticii, în mediul negustorilor balcanici. Descendenții s-au integrat în societatea moldovenească: între aceștia, Manolachi Iorga (sau Gheorghiu), comerciant și efor al negustorilor, apoi Costachi Iorga și fiul acestuia, Nicu, tatăl istoricului. Această relatare susține existența unei memorii familiale sud-dunărene. Stoica Lascu arată că intelectualii aromâni ai epocii îl revendicau adesea drept conațional, în vreme ce Iorga nu a formulat constant o autoidentificare etnică explicită. Pe linie maternă, memoria familială trimitea la familiile Arghiropol și Drăghici.
Profesorul Universității din București
Numit profesor suplinitor la Catedra de istorie medie și modernă, în octombrie 1894, Iorga a devenit profesor titular în 1895. A susținut cursuri, a organizat seminarii, a îndrumat studenți și a folosit izvoare inedite pentru a arăta cum se construiește o demonstrație istorică. Activitatea sa la Facultatea de Litere și Filosofie, continuată până în 1940, a contribuit la profesionalizarea cercetării și la formarea mai multor generații de istorici. În anii 1928-1929 a îndeplinit funcția de Decan, iar între 1929 și 1932 a fost Rector al Universității din București. Un fond universitar creat în 1916 în numele său era destinat sprijinirii studenților la istorie.
Raportul cu Universitatea depășea predarea propriu-zisă. În 1914, a participat la comisia pentru jubileul instituției; a sprijinit activitatea editorială, bibliotecile și extinderea cercetărilor către spațiul european. În calitate de rector, a reprezentat Universitatea într-o perioadă de transformări administrative și dezbateri asupra rolului învățământului superior. Experiența de profesor a rămas, în întreaga sa carieră publică, una dintre sursele autorității sale intelectuale.
Cercetătorul, editorul și organizatorul de instituții
A publicat studii și sinteze de istorie națională și universală, între care Istoria lui Ștefan cel Mare (1904), sinteza în mai multe volume Istoria românilor și lucrările despre Bizanț și Europa de Sud-Est. A editat colecții de documente, a scris istorie literară, memorialistică, teatru și publicistică. A fost ales membru titular al Academiei Române, în 1910. Din 1906, a editat ziarul Neamul românesc, iar la Vălenii de Munte a creat, în 1908, o Universitate Populară, concepută ca spațiu de educație culturală accesibilă unui public larg.
În 1913, împreună cu Vasile Pârvan și Gheorghe Murgoci, a pregătit înființarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, care și-a început activitatea în 1914. A promovat cercetarea comparată a istoriei, limbilor și culturilor balcanice. Ulterior, a creat Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, inaugurat în 1937, a cărui clădire bucureșteană, de pe actualul bulevard Aviatorilor, a devenit unul dintre reperele memoriei sale. A sprijinit și instituții culturale românești din străinătate, între care școli și așezăminte de cercetare din Franța și Italia.
Istoria aromânilor și a românilor sud-dunăreni
Interesul pentru această temă nu se reduce la tradiția sa de familie. În Istoria românilor din Peninsula Balcanică (1919), publicată și în franceză, Iorga a urmărit evoluția comunităților romanice din Macedonia, Epir, Albania și Tesalia, în contextul istoriei regionale. A susținut conferințe despre românii din Pind și a analizat problema lor culturală și școlară. La 7 aprilie 1922, a conferențiat, la invitația Societății «Tinerimea Macedo-Română», despre populațiile aromâne.
Omul public și sfârșitul vieții
Implicat în viața politică, Iorga a fost deputat, ministru și președinte al Consiliului de Miniștri (1931-1932). Discursul său național și polemicile sale, uneori controversate, aparțin climatului politic interbelic și necesită o lectură critică. După conflictul cu Mișcarea Legionară, a fost răpit și asasinat de legionari în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940; trupul i-a fost descoperit lângă Strejnicu. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, alături de soția sa Ecaterina (Catinca), născută Bogdan (1878-1941).
Contribuții și realizări
A profesionalizat predarea istoriei la Universitatea din București, prin valorificarea izvoarelor, seminarii și îndrumarea tinerilor cercetători. A pus în circulație colecții de documente și sinteze care au rămas repere pentru istoria românilor și a sud-estului european. A întemeiat sau sprijinit instituții de cercetare și educație publică: Institutul de Studii Sud-Est Europene, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale și Universitatea Populară de la Vălenii de Munte. A consacrat lucrări comunităților românești din Peninsula Balcanică, contribuind la vizibilitatea cercetării istorice asupra aromânilor. Opera sa însumată înseamnă 1.359 de lucrări de sine stătătoare (volume, monografii, broșuri și alte publicații); 165.656 de pagini publicate, corespunzătoare acestor lucrări; aproximativ 25.000 de articole, studii și contribuții publicistice, potrivit estimărilor.
Locuri ale memoriei
- Universitatea din București – clădirea istorică din centrul Capitalei; locul activității sale de profesor (1894-1940) și al rectoratului (1929-1932).
- Institutul de Istorie «Nicolae Iorga», bd. Aviatorilor nr. 1 – clădire realizată după planurile arhitectului Petre Antonescu, legată de institutul inaugurat în 1937 și de ultima locuință bucureșteană a istoricului.
- Fosta locuință din șoseaua Bonaparte nr. 8 (ulterior bd. Ilie Pintilie nr. 6) – casă primită de Iorga în 1919, de la prieteni și colaboratori; demolată în 1986, în zona actualei intersecții dintre bd. Lascăr Catargiu și bd. Iancu de Hunedoara.
- Cimitirul Bellu, Calea Șerban Vodă nr. 249 – mormântul lui Nicolae și al Ecaterinei Iorga, figura 39, locul 30.
- Vălenii de Munte, județul Prahova – casa memorială și Universitatea Populară, repere ale proiectului său de educație culturală.
Bibliografie
IORGA, Nicolae. O viață de om, așa cum a fost, autobiografie, cap. I, „Strămoșii”
IORGA, Nicolae. Istoria românilor din Peninsula Balcanică (Albania, Macedonia, Epir, Tesalia etc.). București: Cultura Neamului Românesc, 1919.
BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina (coord.). Facultatea de Litere a Universității din București. 150 de ani de învățământ filologic românesc, 1863-2013, partea I, București, 2013.
LASCU, Stoica. „Nicolae Iorga – scrieri despre macedo-români sau aromâni”. Limba română, nr. 3, 2021.