Dimitrie Paciurea
(1873-1932)
Sculptor, grafician și profesor de arte plastice. Reprezentant major al sculpturii românești moderne, autorul „Gigantului“ din Parcul Carol și al ciclului „Himerelor“.
n. 1/13 noiembrie 1873, București
d. 14 iulie 1932, București
Dimitrie Paciurea este una dintre figurile fundamentale ale sculpturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea. Format la București și Paris, a trecut de la portret și sculptura monumentală la un limbaj profund original, dominat de făpturi fantastice. Contemporan cu Constantin Brâncuși, a ales explorarea expresiei și a vieții interioare. Bucureștiul îi păstrează memoria prin „Gigantul” din Parcul Carol, atelierul de la Muzeul Theodor Aman, monumentele funerare de la Bellu și propriul mormânt.
Viața și activitatea
Originea familiei și începuturile formării
S-a născut în București, în familia funcționarului comunal Alexandru (Alecu) Paciurea și a Ioanei, născută Dumitrescu, fiica unui mic proprietar din Oltenia. Familia locuia în suburbia Ceauș Radu, pe strada Traian. Potrivit lui Petre Oprea, care a consultat și amintirile unei nepoate, viitorul sculptor era al patrulea dintre cei șapte copii. Fratele Vasile avea să devină actor și unul dintre modelele preferate ale artistului. Deși dispunea de resurse modeste, familia prețuia educația. Mama îi deprindea pe copii cu muzica și franceza, iar tatăl le cultiva interesul pentru literatură, teatru și artă. Dumitru a urmat Școala primară nr. 1 și trei clase la Liceul «Matei Basarab» (1886-1889), ultima neterminată. S-a înscris apoi la Școala de Arte și Meserii din București, inițial la mecanică, trecând ulterior la sculptură. L-a avut profesor pe Vladimir Hegel, cunoscut și pentru Monumentul Eroilor Pompieri.
Studiile la Paris și debutul profesional
Talentul i-a fost remarcat la Expoziția artiștilor în viață din 1894, unde a primit o mențiune onorabilă pentru un bust de marmură. A absolvit în același an Școala de Arte și Meserii, obținând apoi o bursă de perfecționare din partea Ministerului Agriculturii, Comerțului, Industriei și Domeniilor. Petre Oprea arată că distincția artistică și rezultatele școlare au cântărit decisiv în acordarea bursei. A plecat la Paris în aprilie 1895. A urmat Școala de Arte Decorative și École des Beaux-Arts, lucrând cu Gabriel Thomas și Jean-Antoine Injalbert, iar în 1898-1899, a frecventat Academia Julian. Deși planul bursei prevedea și Italia și Germania, documentele indică prelungirea studiilor franceze. A cunoscut academismul și modelajul impresionist asociat lui Auguste Rodin, fără să-i fi fost elev. Revenit în România, în jurul anului 1900, după pregătire și obligațiile militare, a primit comenzi de portrete și monumente funerare; acestea au fost privite ca lucrări care să îi asigure stabilitatea materială, fără a-i oferi și satisfacție artistică.
Afirmația artistică și „Gigantul“ de la Filaret
Din 1903, a început să predea sculptură și modelaj la Academia de Muzică și Artă Dramatică din strada Batiștei. În 1904, a executat figuri alegorice pentru Monumentul inginerului Gheorghe Duca, iar în 1905 a câștigat, alături de arhitectul V. G. Ștefănescu, concursuri pentru două fântâni monumentale la Craiova. Portretul fratelui său Vasile, prezentat în 1905, la Cercul Artistic, a atras atenția criticii și i-a întărit reputația.
Consacrarea publică a venit prin Expoziția Generală Română din 1906, desfășurată pe Câmpia Filaretului, astăzi Parcul Carol I. Paciurea a executat unul dintre cei doi „Giganți“ ai ansamblului „Grota fermecată“ (al doilea era opera lui Frederic Storck, iar figura feminină, „Nimfa adormită“, aparținea lui Filip Marin). Grupul ilustra legenda Jepilor, doi frați transformați în stânci, alături de fata iubită, prefăcută în cascadă. Artistul revendica și concepția ansamblului, afirmație susținută documentar.
„Gigantul“, cu anatomie viguroasă, trup răsucit și gest dramatic, depășea convențiile sculpturii decorative. În el se întâlnesc figura eroică și expresia suferinței. După dispariția grotei, sculpturile au fost reamplasate, însă statuia a rămas reper al Parcului Carol și al modernizării Capitalei. Paciurea a realizat și grupul alegoric al frontonului Muzeului de Istorie Naturală «Grigore Antipa», distrus ulterior.
Profesor la «Belle-Arte» și custode al Muzeului Aman
În 1909, a devenit profesor de sculptură la Școala de Belle-Arte din București, după concursuri și încercări anterioare. În același an, a fost numit custode al Muzeului «Theodor Aman», primind drept atelier o anexă din curtea clădirii de pe fosta stradă Clemenței, astăzi C. A. Rosetti. Aici a lucrat mulți ani. Predarea sa încuraja observația formei, expresivitatea modelajului și căutarea unui limbaj propriu. Între elevii săi s-au aflat Oscar Han, Ion Jalea, Ion Irimescu și Gheorghe Anghel.
A realizat, în același timp, numeroase proiecte artistice, deși comenzile oficiale au rămas relativ puține. A participat constant la expoziții, și-a păstrat interesul pentru monumente și a lucrat la portrete. Retras și puțin preocupat de propria publicitate, a lăsat mai ales documente profesionale; o parte din biografie a fost recuperată ulterior prin mărturiile apropiaților.
Portretul, proiectele monumentale și lumea interioară
Portretul ocupă un loc central în opera sa. A reprezentat chipurile fratelui Vasile, ale pictorilor Ștefan Luchian și Gheorghe Petrașcu, ale poetului Alexandru Obedenaru și ale altor apropiați. Nu căuta doar asemănarea, ci și caracterul: suprafețele vibrante și trăsăturile marcate exprimă tensiuni lăuntrice. Catalogul Muzeului A. Simu (1910) consemnează bustul fratelui, un „Cap de copil“, portretele lui Petrea Simu și Eraclie Dumba, precum și macheta unui Monument al Unirii.
În jurul anului 1910, a început un Monument Mihai Eminescu, imaginat în jurul unui cap uriaș al poetului, însoțit de figuri alegorice. Proiectul nu a fost amplasat public, dar i-a marcat îndelung imaginația. În 1915, a prezentat „Zeul războiului“, întruchipare tulburătoare a violenței, într-o Europă intrată în conflict. Compoziția „Răstignita“ și nudurile realizate ulterior anunță îndepărtarea de anatomia convențională și explorarea unor forme tot mai libere.
A expus la Bienala de la Veneția (1924) și în manifestări artistice la Paris, Barcelona și Bruxelles. A primit Premiul Național pentru Sculptură, în 1927, iar în 1929, a fost distins la Expoziția Internațională de la Barcelona pentru „Zeul războiului“. Distincțiile au venit după decenii de efort, dificultăți materiale și proiecte nerealizate. A murit la București, la 14 iulie 1932. Expozițiile retrospective ulterioare i-au consolidat reputația.
Contribuții și realizări
Cea mai originală contribuție este ciclul „Himerelor“, început spre sfârșitul Primului Război Mondial și expus public din 1921. Artistul imagina făpturi cu chip omenesc și trupuri hibride, unele înaripate, altele apropiate de păsări, feline ori reptile. „Himera văzduhului“, „Himera apei“, „Himera pământului“ și „Himera nopții“ pot sugera inspirația, spaima, singurătatea ori aspirația spirituală. Ciclul ar putea avea legături atât cu poezia eminesciană, cât și cu simbolismul european și cu repertoriul imaginar popular.
Opera se distinge și prin tratarea materiei: modelaj nervos, uneori aparent neterminat în portrete, suprafețe netede și patinate în himere. Desenele, acuarelele și guașele îi permiteau să exploreze liber trupuri contorsionate și forme fantastice. Grafica nu era doar pregătire pentru lucrări în piatră ori bronz, ci un domeniu autonom al experimentului artistic.
La Cimitirul Bellu, se aflau „Crist încoronat cu spini“, pe monumentul familiei Paulescu, „Adormirea Maicii Domnului“, pe cavoul Stolojan, și bustul pictorului Petre Serafim. O reprezentare a „Zeului războiului“ a fost amplasată la mormântul generalului Ludovic Mircescu, în Cimitirul Militar Bellu. Sculptorul a transformat astfel comemorarea funerară într-o expresie artistică profund personală.
Locuri ale memoriei
- „Gigantul“ – Parcul Carol I, sector 4, București. Statuia, realizată pentru Expoziția Generală Română din 1906, era parte a fostului ansamblu „Grota fermecată“.
- Muzeul «Theodor Aman» – strada C. A. Rosetti nr. 8, sector 1, București. Atelierul său, organizat într-o anexă a casei-muzeu.
- Mormântul lui Dimitrie Paciurea – Cimitirul Bellu, figura 96, Calea Șerban Vodă nr. 249, sector 4, București. Monument funerar înscris în Lista monumentelor istorice, cod B-IV-m-A-20118.112.
- Monumentele funerare realizate de Paciurea – Cimitirul Bellu Ortodox. Mormântul dr. N. Paulescu (fig. 15/10), cavoul Stolojan (fig. 55/17) și mormântul pictorului Petre Serafim (fig. 74/25); localizările istorice trebuie confruntate cu evidența actuală a cimitirului.
- Muzeul Național de Istorie Naturală «Grigore Antipa» – Piața Victoriei nr. 1, sector 1, București. Pe frontonul vechi al muzeului s-a aflat o compoziție alegorică realizată de Paciurea, astăzi dispărută.
Bibliografie
OPREA, Petre. „Dumitru Paciurea. Anii copilăriei, adolescenței, debutului și afirmării“, în Revista Muzeelor, nr. 3, 1969, pp. 206–215.
ȘOTROPA, Adriana. „Paciurea, Dimitrie”, în Dicționarul sculptorilor din România. Secolele XIX-XX, vol. II, lit. H-Z, coord. Ioana Vlasiu. București: Editura Academiei Române, 2012, pp. 188-195.
BEZVICONI, Gheorghe. Necropola Capitalei. București: Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 1972.
FRUNZETTI, Ion. Dimitrie Paciurea. București: Editura Meridiane, 1971;
FRUNZETTI, Ion. Dimitrie Paciurea, precursorul. București: Editura Meridiane, 1974.