Dimitrie Gusti
(1880–1955)
Sociolog, filosof, profesor universitar, organizator de instituții, ministru, președinte al Academiei Române și creator al Muzeului Satului
n. 13/25 februarie 1880, Iași
d. 17/30 octombrie 1955, București
Dimitrie Gusti este una dintre marile personalități ale culturii române din secolul al XX-lea, iar simpla enumerare a ipostazelor sale publice abia poate da seamă de amploarea activității sale: a pus bazele sociologiei moderne românești, a inițiat cercetările monografice de teren, a creat Muzeul Satului din București, a fondat reviste și instituții științifice, a coordonat echipe de studenți și specialiști care au documentat sute de sate și orașe din România, a fost ministru al Instrucțiunii publice, cultelor și artelor, președinte al Academiei Române și o personalitate recunoscută în spațiul academic european și american. Prin întreaga sa operă, Dimitrie Gusti a încercat să unească știința, acțiunea socială și educația publică, sub semnul unei devize care îi rezumă idealul: „Pro Scientia, Pro Patria et Pro Humanitas“.
Viața și activitatea
Dimitrie Gusti era aromân prin mama sa, Natalia Gatoschi, căsătorită cu Ștefan Gusti. S-a născut la Iași, la 13/25 februarie 1880, fiind cel mai mare dintre cei trei băieți ai familiei. Școala a urmat-o tot la Iași, cu rezultate foarte bune, având profesori de excepție, între care Neculai Culianu, Petre Poni, Ion Caraiani, Al. Philippide și A. D. Xenopol.
La 19 ani, inspirat de prestigiul culturii germane în mediul ieșean și de propriile lecturi, Dimitrie Gusti a ales să-și continue studiile în Germania. A urmat cursuri la Universitatea din Berlin, apoi la Leipzig, într-un mediu universitar care i-a marcat decisiv formarea. A audiat cursurile lui Georg Simmel, Friedrich Ratzel, Karl Bücher și, mai ales, ale lui Wilhelm Wundt, a cărui influență va fi esențială. În 1904, și-a luat doctoratul la Leipzig, cu o cercetare despre egoism și altruism, iar în 1905 i-a dedicat lui Wundt prima sa lucrare de filosofie juridică. În autobiografia sa nepublicată, Gusti mărturisea: „Lucrul de noapte a fost marele farmec al vieții mele de student… Tot ce am asimilat mai bine, și ce am produs, se datorește lucrului de noapte“.
După o perioadă de perfecționare la Berlin, unde a lucrat și cu Franz von Liszt, Gusti a revenit în țară. În 1910, a fost numit profesor agregat definitiv la catedra de Istoria filozofiei antice, etică și sociologie de la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Încă de la lecția sa inaugurală a afirmat necesitatea de a studia „faptele vii“, nu doar „lucrurile moarte“, formulând astfel un adevărat program intelectual. La Iași s-a implicat în reorganizarea Bibliotecii Centrale. În 1918, a fost ales decan al Facultății de Litere, iar în același an a devenit membru corespondent al Academiei Române; în 1919. a fost ales membru titular.
În 1920, s-a transferat la Universitatea din București, unde a devenit titularul Catedrei de Sociologie, Etică și Politică. Aici a creat cadrul instituțional al sociologiei românești moderne și a dezvoltat celebrul sistem al cercetărilor monografice de teren. Prima cercetare de acest tip fusese realizată încă din anii 1910-1911, la schitul Tărâța, dar la București, metoda a fost extinsă și organizată sistematic. Echipele gustiene au crescut de la câteva zeci, la sute de participanți – studenți, medici, agronomi, profesori, artiști, specialiști în educație fizică –, ajungându-se, în 1938, la cercetări simultane în 60 de sate, cu circa 850 de monografiști. Campaniile gustiene au documentat, în ansamblu, 626 de sate și orașe din România.
În paralel, Dimitrie Gusti a pus bazele sau a coordonat instituții cu rol major în viața publică: Asociația pentru studiul și reforma socială, devenită Institutul Social Român, „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială“, revista „Sociologie românească“, Societatea de Radiodifuziune, Casa Autonomă a Monopolurilor, Oficiul Național al Cooperației. În 1930, a coordonat primul recensământ organizat după metode moderne. Numit ministru al Instrucțiunii publice, cultelor și artelor în 1932, a promovat introducerea învățământului sociologic în școlile secundare și normale. Tot la Universitatea din București a inițiat, în 1929, Oficiul Universitar, destinat informării, orientării și sprijinirii studenților.
Încununarea simbolică a cercetărilor monografice a fost Muzeul Satului, organizat în 1936, pe malul lacului Herăstrău, în doar 60 de zile, cu sprijinul echipelor studențești și cu scenografia lui Victor Ion Popa. În 1937, Dimitrie Gusti a coordonat și participarea României la Expoziția Internațională de la Paris, proiect de mare anvergură culturală și diplomatică.
După 1944, a fost președinte al Academiei Române, însă regimul comunist i-a întrerupt brutal cariera publică. În 1948, a fost exclus din Academie, i s-a anulat pensia, iar unele dintre lucrările sale au fost interzise. În 1950, a fost evacuat din locuința sa, fără a i se permite să-și ia cărțile, tablourile și obiectele personale. A murit la București, la 30 octombrie 1955.
Contribuții și realizări
Dimitrie Gusti a fost creatorul sociologiei românești moderne și inițiatorul cercetării monografice de teren ca metodă complexă de cunoaștere a societății. A înțeles că știința socială trebuie să fie în același timp cercetare, educație și intervenție publică. Prin Școala gustiană, a format generații de tineri cercetători și a pus în mișcare o vastă operă de documentare a satului românesc. A fondat instituții, reviste și programe de reformă socială, a organizat Muzeul Satului și a conectat cultura română la marile dezbateri europene despre sociologie, etică și politică. Activitatea sa universitară, administrativă și culturală a făcut din el una dintre figurile centrale ale României interbelice.
Locuri ale memoriei
- Muzeul Național al Satului «Dimitrie Gusti» – Șoseaua Pavel D. Kiseleff nr. 28–30. Muzeu creat în 1936 și numit astăzi după fondatorul său.
- Universitatea din București – Facultatea de Litere / fostul Seminar de Sociologie. Spațiul în care a predat, a organizat cercetările monografice și a inițiat Oficiul Universitar.
- Casa Dimitrie Gusti – strada Armindenului nr. 4, colț cu strada Herăstrău. Locuință proiectată de arhitectul Octav Doicescu și executată de inginerul Emil Prager. Remarcabilă prin biblioteca dispusă pe patru niveluri și prin foișorul de lectură cu vedere spre lac, casa a fost confiscată de regimul comunist în 1950.
- Academia Română – Calea Victoriei nr. 125. Instituția al cărei membru titular a fost din 1919 și al cărei președinte a devenit între 1944 și 1946.
Bibliografie
Ovidiu Bădina, Octavian Neamțu, Dimitrie Gusti. Viață și personalitate, București, 1966.
Berciu-Drăghicescu, Adina; Crăciun, Marian; Nițu, Florentina, Memoria locurilor 3.0. Pe urmele românilor sud-dunăreni, București, Editura Etnologică, 2025.
Constantin Marinescu, Dimitrie Gusti și școala sa, București, 1995.
Dicționarul operelor filozofice românești, coord. Ion Ianoși, București, 1997.
Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia lui Dimitrie Gusti, în Études roumaines et aroumaines/Studii românești și aromânești, vol. V, Paris/București, 2000.