Alexandru Odobescu
(1834-1895)
Scriitor, arheolog, istoric de artă și folclorist; profesor universitar, academician și om de stat. Între inițiatorii cercetării moderne a monumentelor și ai arheologiei științifice românești.
n. 23 iunie/5 iulie 1834, București
d. 10/22 noiembrie 1895, București
Alexandru I. Odobescu a aparținut generației de cărturari care a transformat studiul trecutului într-o preocupare publică și instituțională. În opera sa, erudiția clasică se întâlnește cu proza istorică, cercetarea monumentelor, interesul pentru folclor și educația artistică. Născut într-o familie bucureșteană cu legături sud-dunărene pe linie maternă, a contribuit la formarea unor instituții și metode de lucru care definesc astăzi patrimoniul cultural al României.
Viața și activitatea
Familia Caracaș. Copilăria și școala bucureșteană
Alexandru s-a născut în București, ca fiu al lui Ioan Odobescu (1793-1857), ofițer ajuns general și una dintre personalitățile militare ale Țării Românești, în timpul Regulamentelor Organice, și al Ecaterinei (Catinca), născută Caracaș (1811-1886). Tatăl său, apropiat al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, s-a opus revoluționarilor munteni, în 1848. Dincolo de acest mediu militar, familia mamei oferea un univers cărturăresc, cultivat și deschis înnoirilor culturale.
Genealogia Caracaș conduce către Peninsula Balcanică. Sergiu Iosipescu indică originea familiei doctorilor Caracaș în Satiște, lângă Monastir (Bitolia), și stabilirea ei în Țara Românească în timpul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782). Străbunicul matern, medicul Dumitrachi Luca, zis Caracaș, ar fi fost adus în țară de domnitor; fiul său, doctorul Constantin Caracaș, căsătorit în familia doctorului Silvestru Filittis, a devenit unul dintre reprezentanții medicinei bucureștene. Această ramură familială este tratată în cercetările asupra ascendențelor aromâne; în alte prezentări, ea este descrisă drept greacă.
Casa părintească, situată în zona Curții Vechi, și biblioteca de familie au contribuit la educația sa. În istoria acestei familii sunt amintite bunica Irina Caracaș, păstrătoarea bibliotecii doctorului Caracaș, unchiul Grigore Caracaș, apropiat de cercurile liberale, și participarea Catincăi la inițiative de sprijinire a unor inițiative literaterare, în jurul anului 1845. Copilul a învățat mai întâi acasă, apoi la Colegiul «Sfântul Sava» și la pensionul francez Monty. Printre profesorii săi s-au aflat Petrache Poenaru și August Treboniu Laurian. Moșia de la Călăreți-Tămădău, din Bărăgan, l-a pus în contact cu peisajul și cu povestirile vânătorilor, experiențe regăsite ulterior în proza sa.
Parisul: lecturi, muzee și formare umanistă
În 1850 a plecat la Paris împreună cu mama și sora sa. A frecventat cursuri ale Collège de France și ale Sorbonei, a studiat literatura antică și a vizitat muzee, teatre și biblioteci. Un rol formator i-a revenit lui Alfred Dumesnil, ginerele istoricului Jules Michelet; au contat deopotrivă întâlnirile cu mediul intelectual apropiat de Edgar Quinet. Printre profesorii audiați se numărau Adolphe Franck, în domeniul filosofiei, și epigrafistul Émile Egger. Însemnările și adnotările cărților sale, păstrate în fondurile Academiei Române, documentează o educație întemeiată pe lectură, comparație și observație.
Tânărul a intrat în legătură cu exilații români de după 1848 și cu societatea studențească „Junimea română”. În 1851 a susținut conferința „Viitorul artelor în România”, timpurie profesiune de credință în rolul culturii pentru modernizarea țării. În 1852 a călătorit la Londra, unde l-au impresionat colecțiile British Museum și arhitectura noilor edificii. La 13 decembrie 1853, într-un moment când se afla în Franța, a obținut bacalaureatul în litere; aceasta este o dată franceză, consemnată deja în calendar gregorian și nu necesită dublare. Nu și-a susținut licența universitară. Revenirea sa în țară s-a produs în 1854–1855, după călătorii și etape de studiu europene.
Literatura, viața publică și instituțiile de cultură
La București, Odobescu a lucrat în administrație și în magistratură, ajungând director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (1862), apoi ministru al aceluiași departament în 1863 și, pentru un interval, ministru ad-interim al Afacerilor Străine. În activitatea sa a urmărit organizarea învățământului, ameliorarea manualelor, dezvoltarea unei componente practice a studiilor și sprijinirea instituțiilor culturale. Un memoriu ministerial din 8/20 octombrie 1863 a deschis calea înființării Școlii Superioare de Științe, decisă prin decretul domnesc din 12/24 octombrie 1863.
A sprijinit recuperarea operei lui Nicolae Bălcescu și proiectele de comemorare ale acestuia; a susținut afirmarea unor personalități precum Titu Maiorescu și achiziționarea de opere de artă pentru colecțiile publice. În 1858, s-a căsătorit cu Alexandra (Sașa) Prejbeanu, iar în 1865 li s-a născut fiica Ioana. Autor al nuvelelor istorice „Mihnea-Vodă cel Rău“ (1857) și „Doamna Chiajna“ (1860). În paginile „Revistei Române“, pe care a întemeiat-o în 1861, a publicat studii de literatură, artă, istorie și folclor.
Între 1874 și 1876 a condus Teatrul Național din București. Tot în 1874 apărea „Pseudokynegetikos“, numit adesea „fals tratat de vânătoare“: un eseu în care peisajul, amintirile vânătorești, erudiția și umorul se combină într-o creație originală. A activat ulterior în diplomație, la Legația României din Paris, în prima jumătate a anilor 1880. A fost decorat cu Ordinul «Steaua României» în grad de ofițer, în 1878, ulterior în grad de comandor.
Cercetarea monumentelor și începuturile arheologiei științifice
Din anii 1850, Odobescu a călătorit pentru a examina vestigii, mănăstiri, inscripții, manuscrise și obiecte vechi. La Curtea de Argeș, Cotmeana, Cozia, Bistrița ori Hurezi, observația directă s-a împletit cu măsurători, descrierea arhitecturii și lectura documentelor. În cercetarea monumentelor a colaborat cu pictorul Henri Trenk, însărcinat să deseneze detaliile considerate importante. Din această colaborare au rezultat și reprezentări cu valoare documentară ale unor edificii istorice.
Odobescu nu considera antichitățile simple obiecte de colecție. El urmărea integrarea lor într-un sistem de date, interpretări și comparații. Membru al Comitetului Arheologic constituit lângă Muzeul Național de Antichități (1864), a inițiat în 1870 „Cestionariul arheologic“, transmis învățătorilor și autorităților locale în 1870-1871. Cele peste 1.600 de răspunsuri înregistrate au creat un fond de informații pentru cercetarea vestigiilor din țară; răspunsurile au fost păstrate în bună parte la Biblioteca Academiei. În 1879, a susținut necesitatea măsurilor legislative pentru protejarea monumentelor din spațiul public.
Un capitol esențial al operei sale îl constituie Tezaurul de la Pietroasa, numit popular „Cloșca cu puii de aur“. A început cercetările sistematice ale pieselor și ale locului descoperirii în anii 1860. Comisar al participării românești la Expoziția Universală de la Paris din 1867, a contribuit la prezentarea publică a tezaurului și a antichităților românești, alături de personalități precum Carol Davila, Theodor Aman și P. S. Aurelian.
La Congresul internațional de antropologie și arheologie preistorică de la Copenhaga (1869), Odobescu a comunicat despre antichitățile preistorice ale României. În 1873, a devenit membru corespondent al Institutului Arheologic din Roma. „Istoria arheologiei“ (1877) a reprezentat un început fundamental pentru literatura universitară de specialitate, iar „Le Trésor de Pétrossa“, amplă monografie franceză în trei volume, a fost publicată între 1889 și 1900, ultimul volum apărând după moartea autorului.
Universitatea, Academia și pedagogia muzeală
Ales membru al Societății Academice Române la 10/22 septembrie 1870, Odobescu a devenit secretar general al Academiei Române în intervalul 1879-1881. A încurajat donațiile de carte, premierea lucrărilor științifice și accesul publicului la cercetare. De la catedra universitară, a susținut un curs liber de arheologie începând din 1874; Catedra de Arheologie și Antichități a fost înființată în 1877.
Începând din 1891, a condus Școala Normală Superioară, fiind implicat în reorganizarea pregătirii viitorilor profesori. În același timp, a inițiat constituirea unui muzeu de mulaje după sculpturi antice, conceput ca instrument didactic. Proiectul era inovator, dar a antrenat dificultăți administrative și financiare, dezbătute inclusiv în corespondența sa târzie. Odobescu dorea ca operele și monumentele să poată fi văzute și înțelese, nu doar descrise abstract.
Pindul, folclorul și lumea românilor sud-dunăreni
În 1861, Odobescu publica „Răsunete ale Pindului în Carpați“, un studiu de folclor comparat în care încerca să explice unele motive din „Miorița“ prin relațiile culturale și lingvistice dintre păstorii din Pind, Tesalia și regiunile carpato-dunărene. Era o interpretare caracteristică erudiției comparative a secolului al XIX-lea: o ipoteză despre circulația cântecului, nu o demonstrație verificată a originii lui. Importanța sa istoriografică constă în efortul de a include tradițiile sud-dunărene în lectura comparată a folclorului românesc. Legătura cu acest univers cultural a continuat prin participarea la „Albumul macedo-român“ (1880), volum colectiv dedicat afirmării culturale a comunităților aromâne.
Ultimii ani și memoria postumă
Ultimii ani au fost marcați de probleme de sănătate, dificultăți financiare și tensiuni familiale, fără ca acestea să-i anuleze preocupările științifice. Corespondența arată și preocuparea pentru justificarea cheltuielilor aferente muzeului de mulaje. A murit la București la 10/22 noiembrie 1895, prin sinucidere. Interpretările ulterioare, care reduc gestul exclusiv la o dezamăgire sentimentală, nu redau complexitatea circumstanțelor documentate. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu; posteritatea i-a consacrat ediții critice, studii, instituții și repere topografice ale memoriei.
Contribuții și realizări
Alexandru Odobescu a creat o punte între literatura română modernă și cercetarea critică a trecutului. A pus în circulație proza istorică inspirată de izvoare, a elaborat unul dintre cele mai originale eseuri ale literaturii române, „Pseudokynegetikos“, a pledat pentru valorificarea izvoarelor și monumentelor și a propus repertorierea sistematică a antichităților. Prin comitetul arheologic, cercetările de teren, prezentarea tezaurului de la Pietroasa și cursurile universitare, a contribuit la profesionalizarea arheologiei. Prin activitatea de la Academia Română, Teatrul Național și Școala Normală Superioară, a legat cercetarea de învățământ și de instituțiile culturale ale Bucureștiului. Studiul folclorului sud-dunărean întregește imaginea unui cărturar pentru care patrimoniul depășea granițele disciplinelor.
Locuri ale memoriei
- Zona «Curtea Veche» – București. Biografiile localizează aici casele părintești în care s-a născut; parcela istorică exactă nu se mai cunoaște.
- Universitatea din București – Piața Universității, bd. Regina Elisabeta nr. 4–12. Reperul instituțional al cursurilor de arheologie inițiate de Odobescu și al catedrei înființate în 1877.
- Colegiul Național «Sfântul Sava» – București. Clădirea veche. Colegiul a funcționat în clădirile Mănăstirii «Sfântul Sava», amplasate pe terenul ocupat astăzi de Universitatea din București și de piața din fața acesteia. Clădirile școlii se aflau în principal pe amplasamentul actualului Palat al Universității. Biserica Sfântul Sava se găsea aproximativ în dreptul actualei statui a lui Mihai Viteazul. Accesul se făcea dinspre actuala stradă Academiei.
- Biserica Icoanei – București. Reper al memoriei familiei Odobescu; aici sunt monumentele funerare ale părinților lui
- Muzeul Național de Antichități / Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – Tradiția muzeală și de cercetare legată de activitatea lui Odobescu. Sediile istorice și cele contemporane nu trebuie confundate.
- Teatrul Național din București – Instituția condusă de Odobescu în 1874-1876. Clădirea era pe Calea Victoriei, în apropierea Palatului Telefoanelor.
- Cimitirul Bellu, figura 61, locul 37 – Calea Șerban Vodă nr. 249, București. Mormântul scriitorului; localizarea este consemnată de Gheorghe Bezviconi în „Necropola Capitalei”, p. 204.
Bibliografie
BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina; CRĂCIUN, Marian. Pe drumurile vieții… Destine aromâne, destine meglenoromâne. Vol. I-III. București: Editura Institutului Cultural Român, 2023.
IOSIPESCU, Sergiu. „Un întemeietor – Alexandru I. Odobescu (1834–1895)“. Revista Monumentelor Istorice, an LXI, nr. 2, 1992, pp. 66–67.
BABEȘ, Mircea. „Odobescu, arheologul“. Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, vol. 43, nr. 2, 1992, pp. 119–126.
IORGA, Nicolae. Oameni cari au fost, vol. I, articolul „Alexandru Odobescu“, p. 53 și urm.