George Murnu
(1868-1957)
Filolog, istoric, arheolog, profesor universitar, poet și traducător al epopeilor homerice. Membru al Academiei Române, personalitate reprezentativă a culturii aromâne și a studiilor balcanice.
n. 1/13 ianuarie 1868, Veria (Macedonia, astăzi Grecia)
d. 17 noiembrie 1957, București
George Murnu ocupă un loc aparte în cultura română prin diversitatea preocupărilor sale și prin contribuția la dezvoltarea filologiei clasice, arheologiei și istoriografiei sud-est europene. Cunoscut îndeosebi pentru traducerea Iliadei și a Odiseei lui Homer, a fost, în egală măsură, cercetător al antichității și al istoriei românilor balcanici, profesor universitar și creator de poezie în limba română și în dialectul aromân. Format în mediul intelectual european, a îmbinat erudiția clasică, experiența arheologică și interesul pentru trecutul comunităților aromâne din care provenea.
Viața și activitatea
Originea aromână și formarea intelectuală
George Murnu s-a născut la Veria, într-o familie de aromâni originari din regiunea Munților Pindului. Tatăl său, Ioan Gheorghiade-Murnu, a fost preot și profesor, absolvent al unor studii teologice și filologice la Atena. Cunoscător al limbilor greacă, latină și franceză, a predat la Xanthi și Bitolia, unde a îndeplinit și funcții de conducere școlară. Ulterior, a păstorit comunitatea ortodoxă din Budapesta.
Ioan Murnu a alcătuit un dicționar aromân-român-francez, păstrat în manuscris la Biblioteca Academiei Române, și a realizat traduceri religioase în aromână. Această ambianță familială explică interesul timpuriu al fiului pentru limbile clasice, literatură și tradițiile aromânești.
George a urmat școala primară la Veria și cursurile liceale la Xanthi și Bitolia, cunoscând deopotrivă sistemul de învățământ grec și pe cel românesc. În 1888, la încheierea studiilor liceale, a prezentat o lucrare despre Homer, anticipând preocuparea care avea să-i domine întreaga viață.
După un semestru petrecut la Universitatea din Budapesta, s-a înscris, în 1889, la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, unde i-a avut profesori pe Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Ioan Bogdan. A obținut licența în 1894, cu distincția magna cum laude, lucrarea sa, Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba română, fiind premiată de Universitate.
A predat limbile clasice la Liceul «Sfântul Sava» din București și la instituții de învățământ din Iași. Pregătirea și-a continuat-o în Germania, unde a studiat la München, sub îndrumarea bizantinologului Karl Krumbacher. În 1902, și-a susținut doctoratul cu o cercetare despre împrumuturile românești în limba neogreacă. Au urmat stagii de specializare la Berlin, Atena și Roma, unde a aprofundat filologia clasică, istoria artei și arheologia.
Profesor universitar și cercetător al antichității
Din 1908, George Murnu a activat la Catedra de Arheologie a Universității din București, devenind profesor titular în 1914. A predat până la pensionarea sa, în 1939, contribuind la formarea unor generații de istorici și arheologi. Cursurile sale depășeau prezentarea descriptivă a monumentelor antice. Murnu urmărea relațiile dintre civilizație, artă și expresia artistică, realizând conexiuni importante pentru ilustrarea arhitecturii, sculpturii și picturii antice.
În 1909-1910, a condus Muzeul Național de Antichități, succedându-i lui Grigore Tocilescu. Cercetările sale s-au concentrat asupra patrimoniului greco-roman, cu o atenție specială acordată monumentelor din Dobrogea. A participat la săpăturile de la Tropaeum Traiani – Adamclisi, unde a urmărit o abordare mai sistematică a vestigiilor. Sub coordonarea sa, au fost cercetate sectoare ale arterei principale a cetății, iar materialele epigrafice și monumentele de piatră au fost studiate și valorificate științific. Activitatea sa a inclus studierea colecțiilor de vase grecești, între care colecția Mavros, precum și publicarea unor lucrări de istoria artei antice. Portretul elin și Atena și ruinele ei ilustrează interesul pentru interpretarea estetică a patrimoniului arheologic.
Într-un studiu comemorativ din 1973, Nicolae-Șerban Tanașoca semnala existența unei versiuni revăzute și completate a lucrării Portretul elin, păstrată atunci de familie și pregătită pentru publicare.
Traducătorul lui Homer
Cea mai cunoscută realizare a lui George Murnu rămâne traducerea în limba română a celor două epopei homerice. A început lucrul la Iliada în jurul anilor 1899-1900. Fragmente ale traducerii au apărut în revista Luceafărul, publicată la Budapesta, între 1906 și 1912. Întreprinderea sa urmărea nu numai fidelitatea față de original, ci și reproducerea ritmului și a forței expresive a poeziei antice. Pentru traducerea Iliadei, a primit în 1913 Marele Premiu «Năsturel-Herescu» al Academiei Române. În 1924 a publicat Odiseea, la Editura Cultura Națională.
Murnu a creat un limbaj poetic original, valorificând arhaisme, regionalisme, cuvinte din dialectul aromân și forme rezultate din propria inventivitate lexicală. Această libertate expresivă a provocat admirație, dar și controverse. Criticii au remarcat deopotrivă muzicalitatea traducerilor și dificultatea unor construcții verbale. Perfecționismul său a făcut ca traducerile să fie revizuite neîncetat. Nu considera textul niciodată definitiv, revenind asupra fiecărui cuvânt, asupra ritmului și sonorității versurilor.
O mărturie deosebit de valoroasă a fost publicată în noiembrie 1995, când fiica sa, scriitoarea și traducătoarea Iulia Murnu, i-a acordat un interviu jurnalistei Tita Chiper, în revista Dilema. Iulia povestea că lucrase alături de tatăl său încă din tinerețe, ca bibliotecară la Catedra de Arheologie, secretară și dactilografă a numeroaselor variante ale traducerilor. În casa familiei se păstra un exemplar bibliofil al Iliadei, publicat de Cultura Națională, pe paginile căruia Murnu făcuse corecturi, înlocuiri și adăugiri. Potrivit fiicei sale, ultima versiune a traducerii, rezultată din decenii de muncă, se afla încă în manuscris, în anul 1995. Ea considera această moștenire intelectuală una dintre cele mai importante responsabilități ale familiei.
Activitatea sa de traducător nu s-a limitat la Homer. A oferit versiuni românești din Eschil, Sofocle și Xenofon, dar și din literatura europeană modernă. În colecțiile Bibliotecii Teatrului Național se păstra, potrivit lui Tanașoca, manuscrisul traducerii dramei Egmont de Goethe.
Poetul român și aromân
George Murnu a publicat poezie originală în limba română și în aromână. Volume precum Gânduri și vise, Alme Sol, Ritmuri macedonene, Altare și Ritual pentru tine reflectă interesul său pentru mitologia antică, frumusețea naturii și expresia lirică. Într-un studiu publicat în Viața Românească în 1971, criticul Marin Bucur atrăgea atenția asupra faptului că renumele traducătorului îl eclipsase pe poetul original. El îl interpreta pe Murnu drept un creator modern, apropiat prin sensibilitate de Hölderlin, preocupat de luminozitatea și muzicalitatea limbajului. Bucur evidenția originalitatea construcțiilor sale poetice, rezultate din revitalizarea unor forme vechi ale limbii române. Murnu nu urmărea simpla recuperare a vocabularului arhaic, ci transformarea lui într-un instrument artistic nou. În opinia criticului, această experiență lingvistică îl individualiza în peisajul literaturii române de la începutul secolului al XX-lea.
În poezia aromână, Murnu a valorificat amintirea lumii pastorale a Pindului, tradițiile și sentimentul continuității unei comunități istorice. Iulia Murnu observa o diferență între cele două registre ale creației paterne: poezia în română i se părea predominant luminoasă, în vreme ce versurile aromâne erau marcate mai frecvent de meditația asupra morții și dispariției.
A ocupat funcții administrative importante, între care cele de Director general, Secretar general și Subsecretar de stat. După Primul Război Mondial, când România întregită se confrunta cu necesitatea armonizării unor sisteme școlare diferite, rolul administrației centrale a devenit deosebit de important.
Valaori a fost unul dintre funcționarii superiori care au asigurat continuitatea instituțională a Ministerului Instrucțiunii, în special în timpul guvernărilor liberale. Colaborarea cu ministrul Constantin Angelescu s-a înscris în procesul mai amplu de extindere a rețelei școlare, construire de localuri de învățământ și consolidare a sistemului educațional național.
Istoricul românilor balcanici și militantul cultural
O contribuție fundamentală a lui George Murnu privește cercetarea istoriei românilor sud-dunăreni. În studiile consacrate „Vlahiei Mari“ și populațiilor romanice din Peninsula Balcanică, a analizat izvoare bizantine și occidentale, urmărind rolul vlahilor în evoluția politică și socială a regiunii. Lucrarea Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980–1259), publicată în 1913, reprezintă una dintre contribuțiile sale principale. Metoda sa presupunea interpretarea documentelor în contextul istoriei generale a Balcanilor, corelând informațiile politice cu date lingvistice, geografice și etnografice.
Reevaluând opera lui George Murnu într-un articol din 1984, Matilda Caragiu-Marioțeanu sublinia că importanța istoricului Murnu fusese adesea trecută în plan secund de notorietatea traducătorului. Ea aprecia rigoarea cercetărilor sale, dar atrăgea atenția și asupra necesității reexaminării unor interpretări în lumina progreselor istoriografiei.
Preocupările științifice au fost însoțite de participarea la mișcarea culturală a românilor macedoneni. Membru activ al Societății de Cultură Macedo-Române, Murnu a susținut drepturile comunităților românești din Peninsula Balcanică. În 1913, a participat, alături de Iuliu Valaori și Nicolae Papahagi, la o delegație care a prezentat în capitalele europene revendicările aromânilor. Proiectul susținut prevedea organizarea unei Macedonii multinaționale, cu drepturi egale pentru comunitățile sale, pe model federativ elvețian. În 1919, a participat la demersurile întreprinse în timpul Conferinței de Pace de la Paris pentru apărarea intereselor românilor balcanici. Ulterior, a sprijinit mișcarea de colonizare a unor familii aromâne în Dobrogea de Sud.
George Murnu a devenit membru corespondent al Academiei Române în 1909 și membru titular în 1923. În perioada 1939-1940 a condus Secțiunea Literară a Academiei.
Contribuții și realizări
Opera lui George Murnu se distinge prin întâlnirea dintre cercetarea istorică, filologia clasică și creația literară. Traducerile homerice au îmbogățit limba literară română, introducând formule expresive și soluții ritmice originale. Cercetările sale au contribuit la profesionalizarea arheologiei și la dezvoltarea studiilor despre romanitatea balcanică, iar creația poetică aromână a reprezentat un moment important în constituirea literaturii culte în acest dialect.
Locuri ale memoriei
- Casa George Murnu – strada Arhitect Louis Blanc nr. 9A, sector 1, București. Reședința savantului constituie unul dintre cele mai importante repere ale memoriei sale bucureștene. Iulia Murnu povestea, în interviul din Dilema (1995), că tatăl său ridicase casa după primirea marelui premiu al Academiei Române pentru traducerea Iliadei. Casa este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice, cu codul B-II-m-B-18161.
- Universitatea din București – Palatul Universității. Instituția în care George Murnu a studiat și a predat arheologia timp de peste trei decenii. Aici și-a desfășurat activitatea didactică, contribuind la pregătirea specialiștilor în istoria și arta antichității.
- Fostul Muzeu Național de Antichități – Palatul Universității, București. Murnu a condus muzeul în perioada 1909-1910, când acesta funcționa în clădirea Universității.
- Mormântul familiei Murnu – Cimitirul Bellu, figura 91, locul 9, Calea Șerban Vodă nr. 249, București. George Murnu este înmormântat alături de soția sa, Beatrice Murnu (1872–1918), și de fiica lor, Iulia Murnu (1902–2000).
Bibliografie
Berciu-Drăghicescu, Adina; Crăciun, Marian, „George Murnu“, în Pe cărările vieții. Destine aromâne, destine meglenoromâne, vol. III, pp. 1045-1048.
Murnu, Iulia; Murnu, Ecaterina, George Murnu, poetul homerid, București, Editura Albatros, 1979.
Tanașoca, Nicolae-Șerban, „În amintirea lui George Murnu. «Mousikós anér»“, în Viața Românească, 1973, pp. 117-120.
Bucur, Marin, „George Murnu: «Poeme»“, în Viața Românească, 1971, pp. 137-139.
Caragiu-Marioțeanu, Matilda, „George Murnu. Între poezie și istorie“, în România literară, 1984, nr. 36.